Pamflet despre transparența corporatistă în epoca managementului ereditar
De la hală industrială la sanctuar sportiv privat
Într-o companie românească „de succes”, modernizarea a ajuns la un nou nivel.
O hală industrială, odinioară dedicată producției, a fost transformată cu grijă într-o sală de sport ultramodernă, destinată – cel puțin pe hârtie – „angajaților și copiilor acestora”.
O investiție serioasă, de peste 250.000 de euro din bugetul societății.
Un gest frumos, vizionar chiar – dacă nu ar fi rămas blocat între două birouri: al tatălui-director și al fiului-președinte.
Cum se joacă tenisul fără rachete (dar cu pase administrative)
Un angajat pasionat de tenis, disciplinat și modest, a avut o simplă dorință: să joace dimineața, între 05:00 și 07:00, fără a deranja pe nimeni. Fără încălzire, fără personal de serviciu, fără pretenții.
Dar în locul unei aprobări simple, a început un meci administrativ în familie.
Fiul-președinte a trimis prima pasă:
„Cheile sunt la taică-miu. El se ocupă cu administrarea și organizarea internă.”Tatăl-director a returnat mingea cu eleganță:
„Rezoluție: să se adreseze Președintelui CA.”
Rezultatul? 1–1 la „pase de responsabilitate”.
Niciun punct pentru transparență.
Sportul de familie: ediția corporate
În alte companii, se joacă tenis, fotbal sau baschet. Aici se joacă „cine semnează”. Un sport nobil, de salon, care necesită condiție fizică minimă, dar reflexe administrative excelente.
Pentru spectatorii din interior, este fascinant să vezi cum o sală de sport declarată „pentru toți angajații” devine, prin tăcere selectivă, un club exclusivist.
- Accesul? Doar pe bază de ADN și grad de rudenie.
- Regulamentul intern? Încă în faza de „stabilire”.
- Utilizarea? Strict în scop de „recreere personală” – a celor care conduc.
Transparență corporatistă cu circuit închis
În mod normal, o sală de sport internă este un beneficiu. În acest caz, e un mister administrativ.
Nimeni nu știe exact:
cine o gestionează;
cine stabilește programul;
cine decide cine are voie să intre.
Dar un lucru e clar: răspunsurile vin doar în cerc restrâns, iar cheile circulă mai puțin decât aerul condiționat.
Este un exemplu perfect de transparență corporatistă cu circuit închis, unde angajații pot admira din afară rezultatul investiției – un simbol al performanței… familiale.
Regulamentul de acces, în așteptare din sezonul trecut
Oficial, se lucrează la „un set de reguli generale, tarife și condiții de utilizare”. Neoficial, regulamentul pare să se fi rătăcit undeva între intenție și dezinteres.
Între timp, terenul de tenis rămâne decorul perfect pentru liniștea managerială. Niciun angajat nu deranjează, nicio minge nu sare, niciun e-mail nu primește răspuns.
E un fel de zen corporatist, dar cu facturi plătite din bugetul firmei.
Concluzie: când compania devine club privat
Cazul halei transformate în sală de sport e mai mult decât o poveste amuzantă.
E o radiografie a mentalității de moștenire corporatistă, unde proprietatea publică devine treptat confort personal, iar investițiile „pentru toți” se opresc la „noi și ai noștri”.
Poate, într-o zi, terenul va fi redeschis și pentru angajați. Până atunci, putem doar să aplaudăm performanța:
- o sală de sport fără sportivi,
- un regulament fără reguli,
- și un management care joacă perfect