Când viața pare gri, sufletul caută culoare
M-am trezit într-o dimineață, gândindu-mă la viața mea. Ce aveam eu în ea? O mamă, un tată, frați și surori… dar mai presus de toate aveam un suflet. Un suflet al meu. Un suflet fără culoare, care își dorea să trăiască.
Priveam cerul și mă întrebam: „Ce-am să fac eu azi?” Nimic. Erau doar nori și vânt, o liniște înainte de furtună, ca înainte de război. Simțeam că îmi doresc să stau pe margine și să privesc viețile altora – clipe de fericire, momente de iubire, oameni care se țineau de mână și își purtau de grijă. Era o lume din care îmi doream să fac parte, dar trăiam încă în singurătate, închisă într-o tristețe pe care nu voiam să o recunosc.
Îmi doream un univers al meu. Dar al cui să fie acel univers? Îmi răspundeam singură: al celui care să mă iubească. Dar cine putea să mă iubească pe mine? Cine putea să mă readucă la viață, să-mi arate că soarele încă încălzește, că ploaia poate fi motiv de bucurie?
Întâlnirea cu tine – raza mea de soare
Și atunci, te-am zărit. Stăteai într-un colț al bucuriei, te bucurai că trăiești, că poți să zâmbești. Curios, bucuria s-a apropiat de tristețe. S-au privit, și-au dat mâna. Pentru o clipă, tristețea a cunoscut bucuria sufletului tău.
Ai aruncat o rază de soare în sufletul meu fără culoare. Te-ai întristat, vedeam asta în ochii tăi… iar eu am zâmbit și am simțit cum viața mea capătă un sens. Din acea clipă, bucuria și tristețea au mers alături, zâmbind, fără regrete. Așa s-a născut dragostea noastră.
Am început să construim împreună universul de care aveam atâta nevoie. Universul nostru. Și, deși norii încă plângeau, lacrimile lor erau de fericire. Lacrimi pe care le-am vărsat doar alături de tine – azi de fericire, mâine de dor și, uneori, de tristețe când simt absența ta și îți doresc mângâierea pe obrazul meu.
Astăzi simt că trăiesc pentru tine
Doar azi simt că am suflet. Simt că trăiesc doar pentru ochii tăi, pe care nu i-aș mai face niciodată să plângă. Pentru zâmbetul tău care îmi alungă tristețea. Pentru vocea ta care îmi alină inima. Pentru tine, sufletul meu.
Tu mi-ai dat puterea să văd viața ca pe o poveste. M-ai învățat să râd, să iubesc tot ceea ce mă înconjoară. Cu bunătatea sufletului tău de aur, m-ai învățat că după ploaie vine soare, că nimic nu are sens fără suflet. Așa cum eu nu am sens fără tine, așa cum eu sunt centrul universului tău, așa cum viața ta fără mine pare un copac fără rădăcini, așa nici inima mea nu e întreagă în clipele când ești departe de mine.
Fericirea noastră – din bucurie și tristețe
Ieri mă întristam, tu te bucurai. Azi, din bucurie și tristețe am construit fericirea noastră. Fericirea fără de care nu aș fi eu, nu aș fi ceea ce sunt astăzi, pentru că ești alături de mine la bine și la greu. Ești vocea glasului meu, ești bărbatul de care am nevoie ca să mă simt femeie.
Ești bărbatul pe care îl iubesc mai mult decât propria-mi viață. Bărbatul fără de care nu pot trăi. Am nevoie de tine ca să pot visa. Am nevoie de tine pentru că te iubesc. Da, te iubesc! Te iubesc așa cum spicele grâului copt în arșița verii adoră roua dimineții. Da, te ador! Așa cum luna adoră stelele și vraja nopților.
Îți spun și repet la infinit: Te iubesc, sufletul meu! Voi fi mereu aici – doar strigă-mă și voi veni! Voi prețui mereu căldura sufletului tău, așa cum pământul prețuiește stropii de ploaie. Îți mulțumesc pentru tot ceea ce îmi oferi, pentru că mi-ai făcut un loc al meu în inima ta. Îți mulțumesc pentru că mă iubești.