La ceremonia de învestitură a Guvernului Ponta, refuzul şefului statului de a da mâna cu noul ministru de externe, prof. univ. Andrei Marga, reprezintă un gest care merită reţinut, din cel puţin două motive esenţiale: în primul rând, în acel moment se aflau faţă în faţă Educaţia şi Antieducaţia, în faţa “dreptei judecăţi”, iar în al doilea rând, refuzul iniţial şi în cele din urmă acceptarea de a răspunde unei mâini întinse, reprezintă modalitatea consuderată atipică de a sfida logica argumentării pentru a face concesii logicii absurdului! Să îndreptăm busola vieţuirii spre un anumit capitol al “Minima Moralia”? Poate mai mult ca oricând, în epoca noastră domneşte o nemaiîntâlnită incoerenţă a viziunii asupra sensului vieţii, pentru că într-o societate în care ştiinţa şi tehnologia au atins praguri maxime, trăim totuşi cu toţii numeroase eşecuri şi deziluzii ale relaţiilor interumane. Nu ne îndreptăm busola vieţuirii spre un anumit capitol al “Minima Moralia”, ci ne căutăm bucuria, succesul şi orice tip de reuşită doar înlăuntrul hotarelor lumii acesteia apăsate de criza de umanitate, în care societatea multiofertantă care aşază în faţa contemporanului grăbit mulţime de produse, diverse posibilităţi de înnoire şi îmbunătăţire a traiului zilnic suferă totuşi într-un ritm galopant o continuă fărâmiţare şi separare a unuia de celălalt, pur şi simplu, pentru că fiecare om trăieşte această experienţă negativă a fărâmiţării şi deznădejdii în propria sa viaţă şi în relaţiile sociale cu ceilalţi. Nu găseşte nicăieri echilibru şi este încercat şi epuizat continuu de frica instabilităţii, a nesiguranţei şi, cel mai greu de purtat, de frica refuzului de a comunica într-un limbaj decent. Indecenţa a devenit obiect de studiu psihologilor, al juriştilor, dar a început să dispară ca realitate reală şi apropiată a fiecăruia dintre noi. Vrem să uităm unii de alţii, refuzăm orice cugetare la gestul de a comunica şi de a ierta, sperând că hotarele existenţei din lumea aceasta sunt cât mai îndepărtate de sufletul nostrum, când toate acestea se întâmplă până la exasperare! Da, este clar, iar aici tot istoria ne arată că în astfel de momente, tendinţa întoarcerii la vechile obiceiuri, la fostele forme de conducere iraţională au succes, iar partizanii doctrinelor socialiste alături de nostalgicii epocilor revolute coalizează, fraternizează şi poate mai mult decât atât, în semn de protest împotriva “clasei asupritoare” de tip “democrat”, împotriva castei celor care, fără scrupule şi lipsiţi de orice formă de strategie, se prefac că duc destinele unei ţări spre un viitor luminos. Viitorul, în schimb, este sumbru dacă nu se căută rapid soluţia ieşirii din amorţeală. Poate că “nesupunerea civică” înseamnă un prim pas către eliberarea minţii, măcar a minţii, că democraţia presupune şi demnitate, iar umilinţa, îndatorarea, şi mai ales, anihilarea oricăror posibile alte soluţii, nu vor mai trebui tolerate. Ce suntem în lumea aceasta în care nu ne aparţinem cu adevărat? Este timpul ca societatea civilă să ia atitudine, o atitudine fermă, prin care să se reseteze întreg sistemul politic actual românesc, iar directivele, şi mai ales mentalităţile fundamentate exclusiv pe principiul comerţului, să fie eradicate. Ne place să credem că vorbim de o Românie în care cel mai greu lucru este schimbarea mentalităţilor, iar adeseori, ne întrebăm dacă avem educaţia pentru a ierta “greşiţilor noştri” unele fapte care ne rănesc profund sufletul, dar dacă vom afla înlăuntrul nostru atâta răbdare şi atâta linişte a iertării aproapelui, mai ales că de undeva, de sus, ceva ne şopteşte că suntem dăruiţi cu harul îndumnezeirii şi al sfinţeniei. Atunci, aflăm că putem ierta cele mai oribile fapte, oripilaţi, oarecum, de nimicnicia unor indivizi fără scrupule, dacă ştim că acest model se aplică în toate aspectele vieţii noastre, chiar şi în cel mai profund substrat al vieţii spirituale. Nu este un secret faptul că una dintre căile prin care suntem ispitiţi să ne complacem în compromisuri este lumea materială, lumea valorilor materiale, dacă nu chiar lumea controversată a banilor şi a dregătoriilor aducătoare de bani, când ispita arginţilor este în fond o promisiune neacoperită decât parţial de cel care o face, în care nu sunt expuse toate condiţiile şi consecinţele unor fapte pe care nu ni le putem explica. De fapt şi de drept, ce suntem în lumea aceasta în care nu ne aparţinem cu adevărat în faţa miracolului de a ierta pe cei care ne doresc răul? De la hectarele de pământ la firul de aţă şi de la milioanele de euro dintr-un cont la cutia de carton în care se adăposteşte un om al străzii, nimic nu aparţine în mod definitiv cuiva, pentru că totul se revendică de la coordonatele destinului. Se ştie că noul Ministru de Externe, Andrei Marga, a declarat, într-un recent interviu că măsurile luate în ultimii doi ani în România “aduc a măsuri mussoliniene”, dând ca exemplu, propunerea de desfiinţarea a unei camere a Parlamentului, care a fost şi obsesia lui Mussolini, apoi, reducerea salariilor bugetarilor, pe care Mussolini a practicat-o la vremea respectivă, desfiinţarea de şcoli, reducerea de profesori, private ca nişte măsuri luate pentru a limita influenţa intelectualilor în viaţa social, la fel cum se întâmplă şi cu folosirea de dosare pentru a da un semn de ameninţare unor politicieni incomozi, aceasta fiind o tehnică venind de departe, din secolul trecut, dar să nu uităm, totuşi, că Marga spune că nu l-ar numi “dictator” pe Traian Băsescu, pentru că “e prea mult spus, mai ales că au spus-o mulţi polemic. Dacă ţi se spune asta, ca preşedinte de stat trebuie să iei anumite măsuri”, a conchis Andrei Marga. De aceea, cred că trebuie să ne raportăm la gesturile noastre fireşti! Desigur, nu încape îndoială că trăim într-o epocă în care, parcă mai mult ca oricând, se pune accent pe lucrurile care fac omul să regrete gestul nesăbuit, însă aceia care trăiesc în iluzia puterii, au totuşi o stranie senzaţie de disconfort, pentru că nu au ceea ce poate însemna liniştea sufletească. Pe mulţi, mai ales dintre cei foarte bogaţi, care trăiesc în lux, îi vezi că sunt neliniştiţi şi deprimaţi, că apelează la psihologi sau la tot soiul de tehnici şi meditaţii pseudo-spirituale, la consilieri de suflet şi de imagine, tocmai pentru a cosmetiza o stare de fapt în care sunt dominaţi de întrebări fără răspunsuri şi de răspunsuri care descumpănesc mintea ţi sufletul! Nu puţini sunt cei care-şi pierd minţile şi chiar se sinucid în momente de adâncă depresie. Chiar şi peste lucrurile care, din punct de vedere legal, ne aparţin sau doar credem că ne aparţin, în definitiv, noi nu trebuie să ne considerăm a fi altceva decât nişte administratori vremelnici în viaţa aceasta trecătoare, în respiraţia efemeră a clipei care a trecut. De aceea, cred că trebuie să ne raportăm la gesturile noastre fireşti, doar ca fiind matamorfozări ale vanităţii, iar această atitudine, cu timpul, ne va scuti de multe iluzii şi, mai ales, de această nebună dorinţă de a poseda cât mai multe lucruri care ne înconjoară! Pentru a înţelege importanţa iertării, să încercăm să ne imaginăm, ce s-ar întâmpla dacă nu am ierta, mai ales că pot exista multe situaţii relevante. În primul rând, să continuăm, în noi înşine şi în relaţie cu ceilalţi, nedreptăţile care ne-au lovit, pentru că atunci când este lovită integritatea fizică, morală sau spirituală a unei persoane, o parte din fiinţa acesteia este atinsă, însemnată, aproape murdărită sau “violată”, ca şi cum răutatea celui care a lovit îi atinge eul intim. Psihologii arată că, datorită unui proces neîntrerupt, mai mult sau mai puţin conştient, persoana lovită tinde să îl imite pe cel care a rănit-o, ca şi cum ar fi “contaminată de un virus” transmisibil, afectând persoana care a rănit-o, cât şi pe sine şi pe ceilalţi din jur. Imitarea gestului cu conotaţii agresive este un mecanism foarte cunoscut în psihologie, prin faptul că datorită unui instinct de supravieţuire, victima se identifică neaşteptat cu făptaşul, prin prisma faptului că în terapia familiară se constată că, în situaţii de stres, copiii tind să realizeze comportamente asemănătoare cu cele ale părinţilor. În acest caz, iertarea nu se limitează doar la a nu te răzbuna, ci presupune curajul de a merge la rădăcinile tendinţelor agresive, având în vedere că predispoziţia spre ostilitate şi spre dominarea celorlalţi riscă să se transmită din generaţie în generaţie, în cadrul familiei sau al culturii, doar iertarea putând întrerupe aceste reacţii în lanţ, oprind gesturile repetate de răzbunare şi transformându-le în gesturi creatoare de viaţă, cum ar fi strângerea mâinii sau răspunsul de a strange mâna! A convinge de ceea ce înseamnă educaţia iertării şi bogăţia sufletului nostru! În al doilea rând, e posibil să trăim cu acele resentimente de care nu putem scăpa, câtă vreme reacţiile emoţionale disproporţionate sunt doar reactivarea unei răni nevindecate din trecut. Din păcate, resentimentele consumă multă energie şi duc la creşterea stresului, pentru că apar reacţii de apărare faţă de orice atac, real sau imaginar, printr-o stare de permanentă activare. Dacă cineva a fost în copilărie dominat şi umilit, va încerca să nu se mai lase dominat şi va avea permanent tendinţa de a se apăra, va fi stare să inventeze conspiraţii, şi numai vindecarea în profunzime pe care o dă iertarea poate diminua o asemenea tensiune interioară. S-a demonstrat că există o tensiune psihică datorată resentimentelor, tocmai pentru a ne convinge de ceea ce înseamnă educaţia iertării şi bogăţia sufletului nostru! De multe ori, se întâmplă ca omul să trăiască o bucurie tristă, fie pentru că nu pătrunde îndeajuns tristeţea pentru care se bucură, fie pentru că nu renunţă definitiv la surogatul bucuriei care îl întristează. Ceea ce este important, mi se pare tocmai acel vector misterios care stă la baza întrepătrunderii şi a râvnitei reîntâlniri cu noi înşine, cu sinele nostru, ca un indicator despre care nu ştim prea bine, de unde vine şi ce e cu el în preajma gândului care ne urmăreşte. Se pune întrebarea firească, dacă Educaţia primită în familie sau la şcoală ne ajută suficient în confruntarea deschisă cu absurdul vieţii, pentru că am impresia că soluţia pe care o putem oferi, de această dată, constă în ridicarea unei fortăreţe inexpugnabile a fiecăruia dintre noi în faţa asaltului crizei morale. Personalitatea fiecăruia se dovedeşte o fortăreaţă autarhică în care adăpostim cateva persoane despre care nu ştim sau nu vrem să aflăm mare lucru, motiv pentru care nu ne rămâne decât s-o consolidăm şi să ne separăm de barometrul fricii de imprevizibil, fără să conştientizăm că treptat, deja trecem de la metafora omului considerat ca “o trestie gânditoare” la simbolistica cea devoratoare de sensuri multiple. Fără să ne dăm seama, poate noi pregustăm cu nesaţ produsele cumpărate din marea piaţă mondială a obiectelor contrafăcute, ceea ce e absurd! Evident, de aici, poate se vede clar faptul că absurdul nu stăpâneşte asupra lumii decât pentru cei ce nu văd în ea decât ceea ce interesează pe moment, mai ales că absurdul e implicat în reducerea lumii la materie şi la legile ei implacabile, iar aceasta elimină orice sens din existenţă. Profesor, Vasile GOGONEA
Sursa: Ipbny4iOxzo/educatia-si-lectia-de-viata-educatia-si-antieducatia-in-fata-refuzului-de-a-da-mana”>Stiri Gorj si Targu Jiu